Faceți căutări pe acest blog

vineri, 17 noiembrie 2017

Suntem într-o fundătură istorică foarte periculoasă



     Mă uit la acest război ”civilo-cazon” dintre români și români. Las de-o parte chestiile cu ”amestecul în treburile interne ale agenturilor”, cum îi plăcea lui Ceaușescu să spună. Nu-mi place deloc lumea politică. E ceva scârbavnic de la natură. Am câțiva prieteni politicieni, nu toți sunt la fel. Unul dintre aceștia a avut patru mandate de parlamentar, funcții importante și un comportament în care au primat ”cei șapte ani de acasă”. La un moment dat, acesta era numărul 5 sau 6 în stat. Cei din jurul său, l-au anihilat cu finețe. Mă mândream cu el și nici acum nu renunț la convingerea că a fost cel mai bun politician buzoian de la Alexandru Marghiloman încoace. E vorba despre eseistul Ovidiu Cameliu Petrescu, fost referent și bibilotecar la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, înaintea doamnei Rodica Jude. După cei doi, eu am devenit referentul-bibliotecar al instituției, timp de aproape două decenii. Sunt onorat, am un ”arbore bibliologic” de ținută. Revin la durerile mele actuale. Clasa politică de acum, instituțiile de forță, administrațiile centrale și cele din provincie, parcă au înnebunit. E ca și cum s-a reparat liftul cu care Ceaușescu a ajuns pe acoperișul Comitetului Central, ca să fie dus direct în ghipsul de 7,62 al generalului bâlbâit Victor Atanasiu. Toți vor să intre în acest lift. Ducă-se, urcă-se. Numai să ne lase în pace. Văd mare scandal la tevereuri, circ violent cu limbile scoase și golite de scuipat. Unii spre alții. Acest individ viclean dar lipsit de maniere, Liviu Dragnea, demască ”un stat paralel”. Nu pentru a ne proteja pe noi, ci pentru șoriciul său rozaliu precum cel al celebrului guzgan Hrebenciuc. Nu am convingerea că nu există ”un stat paralel”. Sunt unul dintre scriitorii români urmăriți de servicii. Pur și simplu mi s-a aprins telefonul în buzunar. Am trecut prin vremuri grele în timpul împăratului Traian Băsescu și al soldatului Oprea. Ce nu înțeleg acum, e faptul că, dincolo de orice intenție bună, cei care conduc țara ne parcelează inclusiv opțiunile, ne duc spre un cimitir al legumelor umane, ne șterg voința, dreptul de a fi noi înșine. Pușcăriile sunt pline de ”găinari”, de inși vinovați mai mult decât sunt în realitate. E tare trist. Parcă România s-ar scufunda în Tisa, nu în Marea Neagră, cum se tot folclorizează. La televiziunile lui somon prăjit, ni se tot oferă imagini clișeu, chestii pediatrice din școli, violuri în șir indian (bietul oraș Vaslui ar trebui să reacționeze, să-și repare imaginea), șoferi băuți, accidente, incendii etc. Nimic despre cei care au prăduit țara, despre fața aceea de penis diabetic a ăluia cu marmora, vidatul fostului PDL. Să fie clar, nu am nimic cu nimeni. Doar constat ceea ce au constatat și alții mai pricepuți decât mine. Ni se bagă în ochi faptul că Regele Mihai e pe moarte, numai să nu ne uităm unde trebuie. Regele e mort din anul 1944. ”Prințului Duda” i-am prezentat o carte, acum câțiva ani, la Buzău. Am primit înjurături la greu, cum se spune, din partea peremiștilor de atunci. Duda nu merita gestul meu dezinteresat, pe care l-am făcut la rugămintea directorului de atunci al Bibliotecii Județene ”V. Voiculescu” din Buzău. Suntem într-o fundătură istorică foarte periculoasă. Într-o parte se află Dragnea și toți manglitorii de portofele proletare, dincoace, niște boieri ai umbrei, epoleți civili, familii întregi, din tată în fiu și Anaconde la prins șopârle. Noi suntem la mijloc, cum e mai rău, ca întotdeauna. Dacă nu (re)devenim o societate civilă morală, ăștia, Dragnea și ”dușmanii” lui, ne vor asezona între două felii de pâine de Kremlin cu varză de Bruxelles. Dacă aș avea o ”soluție”, aș desfășura-o aici. Nu am. Cert este că nu mai avem nevoie de comuniști. Și nici de legionari. Nu știu dacă Soroș e mai rău și mai urât decât Lucifer, dar cred că nici de el și de bacteriile sale financiare nu avem nevoie. Am citit undeva că românii au cel mai ridicat IQ din Europa. Cred că ”măsurătorile” nu s-au făcut în parlament. Cum să scăpăm de acești idioți care au pus căruța înaintea cailor. Mă tot întreb și îi întreb și pe alții. Eu am o singură părere. Când românii plecați în lume se vor întoarce acasă, se va termina cu vrăjeala. Din păcate, acum două zile, afându-mă într-un local public, într-un loc unde, zilnic, timp de aproximativ o jumătate de oră, îmi beau cafeaua de struguri, am asistat la o scenă de o schizofrenie dostoievskiană: La un moment dat, o huidumă de om, un preistoric, a început să agreseze chelnerii, ospătarii, bucătarii etc. Nu pot reproduce spusele acestui tip care, făcea așa de urât pentru că el venea din Austria, unde, după cum țipa din pomul cu banane, trăise vreo 12 ani. Cu cele patru clase primare cu tot. La gura lui: ”Sunteți niște jeguri. Voi, toți românii. Eu sunt austriac. Stați la distanță de mine când vă comand câte ceva. Eu plătesc. Faceți cum vreau eu. În Austria îmi stăteau ospătarii la picioare”. Cam așa ceva. Tipul fiind foarte solid, nu am îndrăznit să intervin, deși, ca om de rând, aș fi vrut să-i rup mutra. La un moment dat, când s-au adunat mai mulți angajați ai localului în jurul său, m-am dus la una dintre aceste doamne care servesc populația, i-am sărutat mâna și i-am mulțumit pentru ”servirea impecabilă”. Gorila austriacă a amuțit. Eu am plecat, apoi am aflat că preistoricul a făcut scandal și l-au luat ”mascații”. Am vrut să spun că imaginea urâtă a țării noastre nu se datorează numai politicienilor sau ”statului paralel”. Am ”exportat” mult mai multă prostie decât inteligență. Închipuiți-vă că se vor întoarce în țară vreun milion de astfel de neanderthalieni, neanderthspanioli, neanderthaustrieci etc. S-ar umfla amazonul feseneului. Punct și de la capăt. Totuși, înainte de punct, aș vrea să spun că, în campania electorală trecută, l-am sprijinit concret și corect pe Klaus Iohannis. Acum regret. Nu mai cred în nimic. Animalele sunt mai sănătoase în trai și obiceiuri decât noi, ”stăpânii planetei” . Punct!

Nota: Acest text e un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

Marin Ifrim


duminică, 12 noiembrie 2017

Ziua unui profesor de legendă! - STELIAN GRIGORE

  
STELIAN GRIGORE
Membru al Ligii Scriitorilor Români (2011), cetăţean de onoare al comunei Ţinteşti (2008)

   Stelian Grigore este veteranul literaturii buzoiene. După 44 de ani de muncă la catedră, la doar doi ani după pensionare, a debutat editorial, apoi a scris carte după carte, totodată implicându-se și într-o intensă activitate publicistică. În prezent, este senior editor al revistei Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău ”Cartelul metaforelor” și  director al ”Caietelor de la Țintești”. Aproape octogenar, scriitorul Stelian Grigore este un exemplu ideal de echilibru fizic și mental, vigoarea sa spirituală și bunătatea sufletească devenind un reper al moral pentru toți scriitorii din proximitatea acestuia. Ca profesor de limba și literatura română, dincolo de faptul că, prin fața catedrei sale, au ”defilat” zeci de copii, unii dintre aceștia fiind astăzi oameni cu cariere profesionale desăvârșite, am mai menționa că, printre acești elevi deosebiți, se află și actualul primar al comunei, Aurel Stoica,  ba chiar și primarul municipiului Buzău, inginerul Constantin Toma. Ca să nu mai vorbim de excepționala familie a domnului profesor, o familie clădită în jurul unui om pe cale de a deveni, încă din timpul vieții, cea mai frumoasă legendă a localității Țintești. Cu tot respectul cuvenit, reverențele noastre!

                                                                                                                        Marin Ifrim




FIŞĂ BIOBIBLIOGRAFICĂ

1. Data şi locul naşterii: 12 noiembrie 1938, în localitatea Puchenii Moşneni, jud. Prahova.

2. Părinţii: Constantin (căzut eroic la Cotul Donului, 1942) şi Constantina – ţărani.

3. Şcoli absolvite (pe etape):
·         1946-1950 – Şcoala primară din Puchenii Moşneni, jud. Prahova;
·         1950-1953 – Şcoala de 7 ani (gimnaziul) din Puchenii Mari, jud. Prahova;
·         1953-1957 – Şcoala Pedagogică de Băieţi Buzău;
·         1963-1966 – Facultatea de Filologie din cadrul Institutului Pedagogic, Bucureşti;

4. Activitatea profesională:
            – Septembrie 1957-noiembrie 1957 – învăţător titular, la Şcoala de 4 ani, din satul Odăi, com. Puchenii Mari, jud. Prahova;
        Noiembrie 1957 – noiembrie 1959 – satisfăcut serviciul militar la UM de tancuri Oradea;
        Noiembrie 1959 – ianuarie 1960 – învăţător titular, la Şcoala de 8 ani din localitatea Puchenii Moşneni, jud. Prahova;
        Ianuarie 1960 – ianuarie 1961 – director al Căminului cultural din localitatea Puchenii Moşneni, jud. Prahova;
        Ianuarie 1961 – septembrie 1961 – învăţător titular la Şcoala generală din satul Pogonele, com. Ţinteşti, jud. Buzău;
        Septembrie 1961 – septembrie 1970 – director la Şcoala generală din satul Pogonele, com. Ţinteşti, jud. Buzău;
        Septembrie 1970 – februarie 1972 – profesor de limba şi literatura română la Şcoala generală din satul Pogonele, com. Ţinteşti, jud. Buzău;
        Februarie 1972 – septembrie 1980 – director al Căminului cultural din Ţinteşti şi profesor de limba şi literatura română la Şcoala generală din satul Pogonele, com. Ţinteşti, jud. Buzău;
        Septembrie 1980 – decembrie 1989 – director la Şcoala generală din satul Pogonele, com. Ţinteşti, jud. Buzău şi, respectiv, director al Căminului cultural din comuna Ţinteşti, jud. Buzău;
        Ianuarie 1990 – martie 2001 – profesor de limba şi literatura română la Şcoala generală din satul Pogonele, com. Ţinteşti, jud. Buzău;
        Din martie 2001 – pensionar.

5. Debut literar: „Expresul” nr. 4/12 martie 2003, Buzău

Volume publicate:
    „Exerciţii de binecuvântare, Ed. Anastasia-Ina, Buzău, 2003;
    „Ţinteşti, rouă de Bărăgan (coautor), monografie, Editura Anastasia-Ina, Buzău,
2003;
    „Un altar pentru tatăl meu, versuri, Ed. Panfilius, Iaşi, 2004;
    „Farmecul mărturisirii, versuri, Ed. Panfilius, Iaşi, 2005;
    „Păsăretul – o poveste a timpului pierdut, catrene pentru cei mici despre cei mari, (2 ediţii), Ed. Panfilius, Iaşi, 2006, respectiv Ed. Editgraph, 2014;
    „Negreşitele cărări, versuri, Ed. Omega, Buzău, 2008;
    „Momentul George Beldescu (coautor), 2 ediţii, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2010, respectiv Ed. Editgraph, 2013;
    „Dor şi dor (coautor), Editura Lorilav, Buzău, 2010;
    „Elogii", (2 ediţii), Editura Rafet, Rm. Sărat, 2011;
    „Morile văzduhului", Ed. Editgraph, Buzău, 2012.

Referinţe critice:

        În periodice: „Expresul de Buzău“, „Opinia“, „Viaţa Buzăului“, „Renaşterea culturală“, „Amprenta“, „Armonii culturale“, „Ritmuri braşovene“, „Agora literară“, „Oglinda literară“;
        În volume: Dumitru Ion Dincă – Consideraţii asupra literaturii buzoiene contemporane; Marin Ifrim – Nume şi cărţi; Tudor Cicu – Asediul cuvintelo; Anda Dejeu – Dicţionar bibliografic al Ligii Scriitorilor Români; Lumini în cascada timpului – antologie (ediţie îngrijită de Viorica Popescu).

Aprecieri critice
  
„(...) La Stelian Grigore, cuvântul e «comoara amintirii,  e sabia vindecătoare... e însăşi oglinda magică» prin care acest vrăjitor amânat îşi trece poemele spre câmpiile eterne ale gloriei la care visează fiecare poet. (...) Stelian Grigore vede în cuvinte puterea vindicativă şi terapeutică a acestui suflet al nostru, pustiit de amărăciunile destinului. Poezia, iată, îl naşte a doua oară şi-l transformă într-o stea a câmpiei Buzăului, spre a lumina de-a pururi ferestrele cititorilor săi, martori ai clipei că, veşnicia l-a legat cu tot ce a scris, «în linişte şi armonie», de satul său“. (Tudor Cicu, Elogii pentru Măria Sa, Cuvântul – Almanahul „Renaşterea buzoiană“ 2012)

* * *
,,(...) Cea dintâi impresie pe care o transmite scrisul lui Stelian Grigore este că poezia se mai face şi din sentimente, precum, într-un cunoscut banc cu evrei, vinul din struguri. Esenţializată, această poezie muzicală are puritatea şi simplitatea rugăciunii şi sinceritatea spovedaniei neîntrerupte. Prin cuvinte şi descântec, stihuitorul coboară inspirat în paradisul copilăriei şi reuşeşte sa retrăiască plenar bucuriile de atunci ale comuniunii cu firea în care fiorul religios se păstrează nealterat. Poetul crede necondiţionat în magia Cuvântului dintâi, atoateziditor, aducător de iubire de semeni şi luminător întru Mântuire. (...) Poemele lui Stelian Grigore sunt în esenţa lor intimă expresii şi mesaje ale bucuriei de a exista şi de a trăi din plin ceasul împlinirilor de destin pe toate planurile: biologic, familial, cultural social şi civic. Iar poetul e mândru că nimeni dintre ai lui, înaintaşi şi urmaşi, n-a făcut şi nu face degeaba umbră pământului. Şi nu-i deloc puţin lucru să conştientizezi că ţi-ai dat obolul, ştiut sau neştiut, la armonia lumii". (Ion Roşioru, „Stelian Grigore, un poet aflat la ceasul împlinirilorAlmanahul „Renaşterea buzoiană“,  2013)

* * *
„Am în faţă versurile lui Stelian Grigore, un poet cu contract legal şi pe durată nedeterminată cu limba şi literatura română, profesor venerabil, om cu cetăţenia Cerului în respiraţie, un fel de fiinţă „celesterrată" în relaţia sa cu ceilalţi, iertată să-mi fie această sintagmă. Domnul profesor s-a născut întrun sat prahovean. Sub alt Cer, cum s-ar zice. Acum mai bine de cinci decenii s-a ţintuit la Ţinteşti, la Buzău. În curând, pe 4 decembrie 2010, dacă nu mă înşel, aniversează 50 de ani de când acesta i-a oferit soţiei sale, doamna Ioana, verigheta infinitului albastru şi înalt de Ţinteşti. Scriu aceste rânduri cu un uşor accent de frustrare. Constat că eu nu mi-am iubit satul natal cum îşi iubeşte domnul profesor satul care l-a adoptat necondiţionat, pentru care a făcut tot ce poate face un om deosebit, sincer, corect, subiectiv şi obiectiv în egală măsură, în cele din urmă fiind declarat „Cetăţean de Onoare" al localităţii. Pe scurt, domnul Stelian Grigore a adus cu el, la Ţinteşti, Cerul copilăriei sale, un Cer senin tot timpul, înalt şi sfânt. Cum să nu preţuieşti un astfel de om, cum să nu crezi că Cerul are rădăcini în pământ şi că pământul e o prelungire a Cerului? Mă înclin în faţa unui astfel de om şi sunt convins că din risipa sa spirituală şi sufletească cernută peste noi tot timpul, prin aceste mori ale văzduhului, nu vom albi zadarnic la tâmple." (Marin lfrim, prefaţă la „Dor şi Dor, Editura Lorilav, Buzău, 2010)
* * *
Dl prof. Stelian Grigore este un exemplu deja notoriu că dascălii ar putea să se dedice mult mai mult scrisului şi conservării memoriei comunităţilor în al căror epicentru intelectual şi cultural locuiesc, indiferent că fac literatură ori eseistică şi indijerent de ecoul trudei lor în labirintul aprecierilor critice imediate. îndrăznesc să spun, prin încurajarea unor astjel de demersuri literar-didactice, că există o categorie intelectuală mai presus de marii scriitori, o clasă de elită din care face parte şi dl. Stelian Grigore, în faţa căreia toate orgoliile şi pretinsele superiorităţi estetice pălesc şi care atrage,în schimb, respectul nostru necondiţionat. În faţa lui Aron Pumnul, Bădiţa Vasile, Domnu Trandafir ş.a.m.d., oameni de meserie mari educatori, probabil şi ei cu petele lor solare mai mult sau mai puţin vizibile, te înclini obligatoriu fie că te numeştiEminescu, Creangă, Sadoveanu. (Nistor Tănăsescu, Postfaţă „Păsăretul, Ed. Panfilius, Iaşi, 2006)

* * *
Cu volumul „Un altar pentru tatăl meu", Stelian Grigore încalcă legile nescrise ale dăscăliei. Adică scrie curat româneşte, încărcat de nobleţea fiinţei Domniei Sale pentru noi toţi, ceilalţi. „întâi a fost Cuvântul,/ Cuvântul ziditor/ Al tuturor/ Celor ce se văd/ Şi nu se văd./ Cuvântul e lumina vieţii,/Cuvântul este pretutindeni:/ în noi,/ Lângă noi/ Deasupra noastră,/ Cuvântul este al meu,/ Al tău,/ Al tuturor,/ Cuvântul este/ Tatăl nostru din cer,/ Noi suntem fiii Cuvântului" (Fiii Cuvântului). mărturisesc faptul că atâtea texte de pretinşi poeţi am citit încât limpezimea de cristal a acestui poem am curajul să afirm că reprezintă un status-quo al iertării nepărtinitoare. Stelian Grigore, Omul şi Profesorul, nu se dezminte şi ne recompune o strategie umilitor-ironică, suav-apodictică asupra a ceea ce înseamnă mesaj şi dăruire. (Dumitru Ion Dincă, „Stelian Grigore – Dascălul şi animatorul cultural, dar şi poetul de aleasă vibraţie sufletească", în „Opinia"/ 13 noiembrie 2007, p. 6)


                                     Selecție realizată de Nistor Tănăsescu

marți, 31 octombrie 2017

Pământul e doar un cimitir ceresc



                        La un an de la moartea poetului Dan Manolescu



Nu știu cum se văd enoriașii priviți direct în creștet, din cupola bisericii.
Nu sunt pictat, nu sunt sfânt. Nu sunt nici acolo și nici aici. Încă pot
Rătăci. Un amestec de becuri și lumânări dau o lumină orinzontală.
Jos se fac mătănii, semnul crucii, plecăciuni și închinăciuni. Simt o
Frustrare sub fiecare frunte. Fiecare vrea câte ceva din infinitul promis.
E zi de slujbă. Zeci de colive aliniate în mod cazon. Suflete în colive
Suflete la cerșit, suflete în speranțe, în veșnicie și în ziua de ieri. Cupola
Bisericii e transparentă, cumva, nu știu cum, dar văd prin ea cerul.
Mă uit deasupra și simt că, de acolo, de sus, am venit cu toții, cândva, inclusiv
Aici, în biserică. Pământul e doar un cimitir ceresc. În biserică miroase
A viață târzie, a urină pământească. Dar și a tămâie și a duh profund.
Ca să mori, trebuie să te naști. Moartea anticipată e împotriva legilor, a
Științelor elementare din ”Poiana lui Iocan”. Plec de aici cu gândul că
Aș putea să mut biserica în casa mea. E doar o iluzie. E vorba de o
Sărăcie mai străvezie decât cea a jucătorului la loto. Nu poți lua acasă
”Casa Domnului”. Din biserică nu poți lua decât lecții și pilde.  Sau
Sărăcie cu duhul. Îmi fac semnul crucii. Sunt aici ca să respect viața și
Moartea. Sunt la mijloc, între sute de lumânări, precum un actor mort
La repetiții. Am văzut ultimul drum, cum se spune. L-am văzut de mai
Multe ori. Nu toate drumurile sunt la fel. Nici cimitirele. Nici pomenile
Întru cinstirea celor plecați. Și nici preoții. Credința e o matematică a
Sufletului. Azi, în Biserica Banu din Buzău, am văzut chipuri cum nu
Pot fi văzute nici în mari albume de pictori celebri. În timpul slujbei
Îl rugam pe Cel de Sus să-mi dea o pânză și niște culori, să pictez chipul
Mamei, al tatălui, al copiilor mei, chipul Irinei din stânga colivei.
Pictez abia acum, la o oră târzie, cu mirosul de ceară în vârful degetelor
A trecut un an de când a murit poetul Dan Manolescu. Nu cred că
Timpul e ceea ce ni se tot spune. Nu bătăile pe minut ale inimii ne sunt
Nouă timp. Moartea e doar un exercițiu al timpului, obișnuința cu ea așa
Cum e, nedefinitivă. Altfel, azi nu l-aș fi văzut pe prietenul meu
Dan Manolescu, ba-n Biserica Banu, ba-n cimitir, ba chiar și la propria sa pomană
Într-un local unde obișnuiam să consumăm din călimări umplute cu coniac.
Din cimitir, lipit de o sacoșă, un melc s-a strecurat în mașina noastră.
Nu zic că ar fi fost Dan Manolescu, melcul e melc. Înțeleg că vroia doar să
Părăsească cimitirul, acest loc ideal pentru specia sa, chiar dacă, și în
Cimitir, se poate trăi. Și odihni. Și nemuri. Un amestec de becuri și lumânări...


                                                             Marin Ifrim, 28.10.2017




Cu poetul Dumitru Ion Dincă

duminică, 15 octombrie 2017

Doar un apropo academic...


  
Fiecare cu coșmarul său. Eu visez tot timpul că voi câștiga la loto. Nu am mai
Jucat la loto de mulți ani. Dar visez surna și cifrele. Nu e ca la electorale, e ceva
Mai profund. Uneori câștig câte un munte de bani. Și-i dau pe toți scriitorilor,
Editurilor, laureaților de dincolo de Nobel. Mă simt așa de lefter încât mă trezesc
Bogat. E mare lucru să nu ai nevoie de bani. De la un timp încoace am început
Să-l iubesc pe idiotul ideal al naturii umane, sper să nu mă dea în judecată
Gigi Becali, nu despre el e vorba, el e doar un apropo academic. Sunt fericit că
Aș putea fi bogat și falimentat într-o singură zi. Se zice că banii nu aduc fericirea
Eu văd cum banii crapă în ochii oamenilor, cum se ascund unii de alții. Viu  fiind,
Sunt mai bogat decât oricând. Visurile mele sunt treburi de doctori futurologi.
Visez și eu, fără să știe vreun serviciu secret că chiar pot vedea cifrele unice și
Nenorocite care m-ar putea face principe al unui faliment anunțat. De câte ori
Am avut un leu în plus, l-am dat tâlharilor din scaune cu rotile, bețivilor și
Babelor șmechere de la colțul străzii. Aș lua banii guvernului, nefiind finanțist, și
Aș parfuma toată lumea poeților, prozatorilor, eseiștilor, istoricilor etc. Șira
Spinării acestui popor. Sunt prea simplu și prea mic să conduc economia unei
Țări care, cât numeri până la trei, dispare din conștiințe. Știu doar atât. Avem o
Țară fabuloasă, condusă de o specie de furnici puturoase, ceva nemaivăzut.
Banii mei sunt în cutia de joc al porcăriilor loteristice, ca și banii voștri. În vilele
Tip coteț extraterestru al porcilor cu rât retoric. Visez că pot câștiga la loto ca
Și cum aș dresa cifre. Într-o bună zi o să am dreptate. O să câștig. Și cuvintele
Vor lumina întunericul dintre ele. Pentru cei care scriu, cu sau fără ”talent”.
Fiecare cu coșmarul său. Nu vreau decât să ofer sufletul. Fără politici. Omenirea
E plină de merituoși. Sunt aleși doar cei care știu că anonimatul dă bine la
Rânza lor (anti)proletară. Fiecare cu coșmarul său. Eu visez minuni simple.



                                                                                       Marin Ifrim, 15.10.2017

Întind mâna și dau peste un sfârc de cer


                                                                    dedicat

Deschid ochii. Încă e întuneric. Pot citi întunericul. Tocmai am visat că scriu
Versuri pe tabla neagră a nopții. Sunt ca un orb care vede numai lumină peste
Tot. Întind mâna în întuneric. Pipăi lumina. E tare corect să fii viu. Nu vorbesc
Despre plăcerea de a trăi. Toți vrem să trăim, chiar și după ce vom muri. Nu știu
Ce o fi ”dincolo”, îmi imaginez doar că și acolo există  întuneric, ceva în stare
Naturală. Ceva calificat. Parcă văd, în întunericul luminii, toți dușmanii care
Mi-au scurtat natura umană. Toți în jurul Tatălui. Privesc și îmi fac cruce. Așa
E viața peste tot, eternă ca lumina și întunericul. Mă bate un gând de copil
Nesupravegheat: ”Nu cumva Dumnezeu locuiește în Soare?”.  Numai Soarele
Are buton pentru lumină și întuneric, pentru cald și pentru rece. Pentru
Temperaturi care nu sunt de pe aici. Întind mâna și dau peste un sfârc de cer
Nu e o iluzie. Din când în când se poate locui în Cer fără să ți se ceară nimic.
Iată, tot încerc să spun ceva, luat de valul alb al locului în care cuvintele își
Fac cuib, și, gata, nu mai am nimic de spus. Am uitat tot ce ține de întuneric
și de lumină. O iau de la capăt. Într-o bună zi mă voi face auzit și înțeles.



                                                                            Marin Ifrim, 15.10.2017

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Victoria Milescu, în elita mea literară autentică




Nu o cunosc pe Victoria Milescu decât din ceea ce scrie. Am văzut-o în carne și oase la Mizil, în urmă cu vreo 10 ani, la un Festival de poezie, stând cuminte, decentă, cu o aristocrație discretă pe față, undeva în primele rânduri ale publicului, la Casa de Cultură a mizilenilor, lângă Florentin Popescu. Pur și simplu eram jenat că stau pe scena festivalului, cu Adrian Năstase și Adrian Păunescu, dar și cu primarul orașului, poet și scriitor rafinat, pe numele său de buzoian Emil Proșcan, uitându-mă în sală la scriitori mai importanți decât mine. Citesc poezia Victoriei Milescu de multă, foarte multă vreme. Mă bucură puterea ei de gladiatoare a metaforelor. E vorba despre o luptătoare cu care poți cuceri un imperiu al literelor. Blândă, insistentă, limpede la rațiune, cu azimutul reglat perfect, Victoria Milescu este deja un reper vizibil în literatura actuală. Se vede. E ca Farul din Alexandria. Mă bucur că există și îi pup mâna cu care scrie, de aici, din mine însumi, din biserica unui suflet pus pe tava celor dragi. Victoria Milescu face parte consistentă din mica și firava mea elită literară contemporană. Îi mulțumesc!

Marin Ifrim





Scriu în toamna     ...de Victoria Milescu                  

Scriu în toamna bătrână şi rară
cu instrumente simple din cutia craniană
pe muchia ferestrei dinspre miază-zi
scriu despre zboruri neîntâmplate încă
dar trecând fericite şi tandre
prin mine, prin tine, privind
lacul pe care plutesc trunchiuri de copaci arşi de fulgere
de o bucurie devastatoare
încotro, bucurie, ca un fluture verde când totul e cenuşiu
porţi încă urmele sforilor de mătase peste vene
cu cine să te asemăn dacă eşti fără seamăn
frumuseţea ta doare
scriu pe un colţ de frunză
ce a fost odată atât de sus, de aproape de soare
încât a devenit aurie
scriu dăruindu-i alune cerşetoarei cu ciorapi spanioli
citind înfrigurată o tăietură din ziar
strecurată pe sub uşa ei de hârtie de vântul toamnei
el ştie unde locuim fiecare
vorbind prea mult despre  iubire
cu gesturi dezarticulate
ca ramurile unui copac gol, lipsit de apărare
sub ochii curioşi ca spiralele de burghiu
lăsând în urmă rumeguş de lacrimi
toamna e o muţenie zgomotoasă
mulţi îi  vânează chipul invizibil
printre penele păsărilor părăsindu-şi cuiburile
în care vor dormi nori pufoşi
visând vise omeneşti 
scriu printre castanele dezghiocate căzând ca gloanţele
unui pistolar de ocazie
în faţa lui mă postez şi el nimereşte
acuarela gravă a toamnei
pe dealurile înroşite de măceşii târzii cu lăstuni rătăciţi
toamna îmi retrocedează iubirile, poemele
pe care nu le-am scris niciodată
sinuciderile în doi ratate în ultima clipă
toamna eliberează ploaia din colivie
automobilele derapează
pe liniile de forţă ale destinului
în dreptul inimii ei nevăzute scrie: închis pentru renovare
ploaia se plimbă cu biciul în mână
scriu pe pielea roză purtând mantaua de heruvim
când dragostea e uneori atâta de ură
încât iubirea e vinul pelin rămas pentru cei devotaţi
lustruindu-şi pantofii de lac
într-un ciob de oglindă
răsfirându-şi pletele cu reflexe galben-portocalii
ce dulce tihnă de a nu vorbi şi-a ne face înţeleşi
în toamna ca un gong de aramă
unii nu vor mai apuca răsăritul
alţii îşi vor smulge perfuziile
tu vei dezlipi eticheta de pe lăzile inscripţionate  danger
toamna-mi promite că va reveni
citind telegrama iernii: sosesc
curg streşinile oraşului
oraşul plânge pierzându-şi dinţii
scriu despre oamenii toamnei colindând pieţele, magazinele
aiuriţi, buimăciţi, nevrotici 
cărând în sacoşe uzate lucruri valorând mai nimic
cad picături de apă pe frunte, mirul toamnei
doar compasiune le oferă tuturor din belşug
toamna, toţi oamenii îmi par cunoscuţi
cu chipuri de mere, pere, prune, struguri albi şi negri
copţi ori stafidiţi
numai buni pentru mustul zilei de mâine
pentru tescovina cu care-l vei cinsti pe gropar
bătând cuie în miresmele, culorile, cununile de nemuritoare
scriu despre toamna ireversibilă
licoarea ei brumată e sângele meu stors din trupul
uscat, vechi, numai bun pentru foc
scânteile din el se fac stele în Calea Lactee...



Impactul

Impactul nu va fi dur
va fi ca o îmbrăţişare
mai puternică, mai energică, bărbătească
să nu strivească braţele calde, aripile de mătase, razele
de lumină venite-n întâmpinare
ca între cei ce nu s-au mai văzut de milenii
impactul va fi sonor ca începutul unei simfonii patetice
ca hohotul unui trol pe câmpiile mezozoice
vom ţipa, vom striga până la epuizarea
tuturor vocalelor şi consoanelor cunoscute şi necunoscute
ca la o demult plănuită întâlnire astrală
cu aurul şi argintul anilor şiroind pe obraji
impactul va fi ca un sărut pătimaş
al marilor, eternilor îndrăgostiţi regăsindu-se
teferi trecând prin sabie, pumnal, salve de tun
trecând prin păci şi războaie
încheiate cu victoria tuturor asupra tuturor
impactul nu va fi dureros, superstiţios, oţios
impactul va-mprăştia pe trotuarele verticale
fructe coapte şi rare, poleite cu aur
sclipind sub soarele de rubin
impactul va fi precum toamna fiecărui participant
la traficul vieţii în amurgul însângerat
scurgându-se voluptuos, fără voie şi fără regrete
impactul va fi punctual, cu un trabuc la vedere
la piatra kilometrică zero a infinitului
îmbrăcat  în haine de gală, sub ecleraj
aşteptând să deschizi balul, regină a balului
să strigi: Motor! filmului în care jucăm rolul vieţilor noastre
pe autostrada ce duce spre rai
pe margini, îngeri cu aripioare de fluturi şi lampioane colorate
dau onorul, cântă în limba universului
suntem personajele principale ce mor la final cu adevărat
în toamna regizată până la ultimul strop de ploaie a sorţii
cei ce asistă flancaţi aplaudă, râd, glumesc
ne fac semne de încurajare
suntem actorii lor preferaţi fiindcă cineva trebuie să moară zilnic
în zori măturătorii vor aduna resturi de celuloid, cioburi de stele
mirându-se că unele mai lăcrimează încă
poate dintr-un vechi obicei pământesc
cineva trebuie să moară zilnic pentru hrana poemului...



Suntem într-o fundătură istorică foarte periculoasă

     Mă uit la acest război ” civilo-cazon ” dintre români și români. Las de-o parte chestiile cu ” amestecul în treburile interne ale ...