Cuvântul,
acest sânge de câine, ți-a făcut viața numai lătrături:
La
mai marii zilei, la mai micii secolelor, mai mereu cu botul
Spre
lună, cântându-ți durerea de paznic al propriei tale
Umbre,
cuvântul, acest mandat pușcărios, acest cuțit de lemn
Ți-a
făcut tot ce nu pot face alte zgomote inteligibile. Să ai
Casă
în cuvânt, împărăție a cerului, sâmbure de umbră în
Miezul
jarului, e ceva. Nu ai cuvinte, ești mai sărac decât cel cu
Perna
umplută cu fulgi de bani, ești mut în colțurile minții.
Cuvântul
prin care treci zilnic, ca printr-o ușă, biecuvântat fie
El
și limba în care visezi umbra literei. Vorba poetului de
Odinioară,
răposatul Dan David: ”Eu vă iubesc pe
toți”.
Ai
zis să taci. Numai urechile tale știu ce zgomote telurice
Au
simțit. Iadul cuvintelor atât și-a dorit, încă un mut. Strigi
Versuri
pentru că altfel urlă gurile rele în viața tuturora.
Nu
e târziu, deși timpul a plecat precum un tren abandonat.
E
ceva dincolo de ultima stație, ceva ce nu există decât în
Închipuirea
ta reală: viață într-un corp numai bun de dus
La
doctori, la anchete, la resocializare, la cimitirul gândurilor.
Doi
bani. Un fel de a muri gratis și laș, fără să strângi de gât
Măcar
o literă din alfabetul celor care vorbesc în locul tău, Doamne.
Mai
pe românește spus, de-alde ăștia de-ai neamului prost,
Chestie
strâmbă, când vorbesc se și scălâmbă. Taci și taci multe
Cuvinte,
ți se spune că nu e bine să fie cum ai vrea tu.
De
parcă tăcerea ar fi ceva care nu se aude. Vai de surzenia lor
Milenară.
Vai de zeii care nu aud cum latră poporul la cuvintele
Lor
pline cu otravă semiotică, lingvistică, morfologică etc.
Vai
de tot ce se închipuie în locul nevăzutului palpabil: Nosferatul...
Marin Ifrim
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu