Pământul e doar un cimitir ceresc

                        La un an de la moartea poetului Dan Manolescu

Nu știu cum se văd enoriașii priviți direct în creștet, din cupola bisericii.

Nu sunt pictat, nu sunt sfânt. Nu sunt nici acolo și nici aici. Încă pot

Rătăci. Un amestec de becuri și lumânări dau o lumină orinzontală.

Jos se fac mătănii, semnul crucii, plecăciuni și închinăciuni. Simt o

Frustrare sub fiecare frunte. Fiecare vrea câte ceva din infinitul promis.

E zi de slujbă. Zeci de colive aliniate în mod cazon. Suflete în colive

Suflete la cerșit, suflete în speranțe, în veșnicie și în ziua de ieri. Cupola

Bisericii e transparentă, cumva, nu știu cum, dar văd prin ea cerul.

Mă uit deasupra și simt că, de acolo, de sus, am venit cu toții, cândva, inclusiv

Aici, în biserică. Pământul e doar un cimitir ceresc. În biserică miroase

A viață târzie, a urină pământească. Dar și a tămâie și a duh profund.

Ca să mori, trebuie să te naști. Moartea anticipată e împotriva legilor, a

Științelor elementare din ”Poiana lui Iocan”. Plec de aici cu gândul că

Aș putea să mut biserica în casa mea. E doar o iluzie. E vorba de o

Sărăcie mai străvezie decât cea a jucătorului la loto. Nu poți lua acasă

”Casa Domnului”. Din biserică nu poți lua decât lecții și pilde.  Sau

Sărăcie cu duhul. Îmi fac semnul crucii. Sunt aici ca să respect viața și

Moartea. Sunt la mijloc, între sute de lumânări, precum un actor mort

La repetiții. Am văzut ultimul drum, cum se spune. L-am văzut de mai

Multe ori. Nu toate drumurile sunt la fel. Nici cimitirele. Nici pomenile

Întru cinstirea celor plecați. Și nici preoții. Credința e o matematică a

Sufletului. Azi, în Biserica Banu din Buzău, am văzut chipuri cum nu

Pot fi văzute nici în mari albume de pictori celebri. În timpul slujbei

Îl rugam pe Cel de Sus să-mi dea o pânză și niște culori, să pictez chipul

Mamei, al tatălui, al copiilor mei, chipul Irinei din stânga colivei.

Pictez abia acum, la o oră târzie, cu mirosul de ceară în vârful degetelor

A trecut un an de când a murit poetul Dan Manolescu. Nu cred că

Timpul e ceea ce ni se tot spune. Nu bătăile pe minut ale inimii ne sunt

Nouă timp. Moartea e doar un exercițiu al timpului, obișnuința cu ea așa

Cum e, nedefinitivă. Altfel, azi nu l-aș fi văzut pe prietenul meu

Dan Manolescu, ba-n Biserica Banu, ba-n cimitir, ba chiar și la propria sa pomană

Într-un local unde obișnuiam să consumăm din călimări umplute cu coniac.

Din cimitir, lipit de o sacoșă, un melc s-a strecurat în mașina noastră.

Nu zic că ar fi fost Dan Manolescu, melcul e melc. Înțeleg că vroia doar să

Părăsească cimitirul, acest loc ideal pentru specia sa, chiar dacă, și în

Cimitir, se poate trăi. Și odihni. Și nemuri. Un amestec de becuri și lumânări...

                                                             Marin Ifrim, 28.10.2017

Cu poetul Dumitru Ion Dincă

Doar un apropo academic...

  

Fiecare cu coșmarul său. Eu visez tot timpul că voi câștiga la loto. Nu am mai

Jucat la loto de mulți ani. Dar visez surna și cifrele. Nu e ca la electorale, e ceva

Mai profund. Uneori câștig câte un munte de bani. Și-i dau pe toți scriitorilor,

Editurilor, laureaților de dincolo de Nobel. Mă simt așa de lefter încât mă trezesc

Bogat. E mare lucru să nu ai nevoie de bani. De la un timp încoace am început

Să-l iubesc pe idiotul ideal al naturii umane, sper să nu mă dea în judecată

Gigi Becali, nu despre el e vorba, el e doar un apropo academic. Sunt fericit că

Aș putea fi bogat și falimentat într-o singură zi. Se zice că banii nu aduc fericirea

Eu văd cum banii crapă în ochii oamenilor, cum se ascund unii de alții. Viu  fiind,

Sunt mai bogat decât oricând. Visurile mele sunt treburi de doctori futurologi.

Visez și eu, fără să știe vreun serviciu secret că chiar pot vedea cifrele unice și

Nenorocite care m-ar putea face principe al unui faliment anunțat. De câte ori

Am avut un leu în plus, l-am dat tâlharilor din scaune cu rotile, bețivilor și

Babelor șmechere de la colțul străzii. Aș lua banii guvernului, nefiind finanțist, și

Aș parfuma toată lumea poeților, prozatorilor, eseiștilor, istoricilor etc. Șira

Spinării acestui popor. Sunt prea simplu și prea mic să conduc economia unei

Țări care, cât numeri până la trei, dispare din conștiințe. Știu doar atât. Avem o

Țară fabuloasă, condusă de o specie de furnici puturoase, ceva nemaivăzut.

Banii mei sunt în cutia de joc al porcăriilor loteristice, ca și banii voștri. În vilele

Tip coteț extraterestru al porcilor cu rât retoric. Visez că pot câștiga la loto ca

Și cum aș dresa cifre. Într-o bună zi o să am dreptate. O să câștig. Și cuvintele

Vor lumina întunericul dintre ele. Pentru cei care scriu, cu sau fără ”talent”.

Fiecare cu coșmarul său. Nu vreau decât să ofer sufletul. Fără politici. Omenirea

E plină de merituoși. Sunt aleși doar cei care știu că anonimatul dă bine la

Rânza lor (anti)proletară. Fiecare cu coșmarul său. Eu visez minuni simple.

                                                                                       Marin Ifrim, 15.10.2017

Întind mâna și dau peste un sfârc de cer

                                                                    dedicat

Deschid ochii. Încă e întuneric. Pot citi întunericul. Tocmai am visat că scriu

Versuri pe tabla neagră a nopții. Sunt ca un orb care vede numai lumină peste

Tot. Întind mâna în întuneric. Pipăi lumina. E tare corect să fii viu. Nu vorbesc

Despre plăcerea de a trăi. Toți vrem să trăim, chiar și după ce vom muri. Nu știu

Ce o fi ”dincolo”, îmi imaginez doar că și acolo există  întuneric, ceva în stare

Naturală. Ceva calificat. Parcă văd, în întunericul luminii, toți dușmanii care

Mi-au scurtat natura umană. Toți în jurul Tatălui. Privesc și îmi fac cruce. Așa

E viața peste tot, eternă ca lumina și întunericul. Mă bate un gând de copil

Nesupravegheat: ”Nu cumva Dumnezeu locuiește în Soare?”.  Numai Soarele

Are buton pentru lumină și întuneric, pentru cald și pentru rece. Pentru

Temperaturi care nu sunt de pe aici. Întind mâna și dau peste un sfârc de cer

Nu e o iluzie. Din când în când se poate locui în Cer fără să ți se ceară nimic.

Iată, tot încerc să spun ceva, luat de valul alb al locului în care cuvintele își

Fac cuib, și, gata, nu mai am nimic de spus. Am uitat tot ce ține de întuneric

și de lumină. O iau de la capăt. Într-o bună zi mă voi face auzit și înțeles.

                                                                            Marin Ifrim, 15.10.2017

Victoria Milescu, în elita mea literară autentică

Nu o cunosc pe Victoria Milescu decât din ceea ce scrie. Am văzut-o în carne și oase la Mizil, în urmă cu vreo 10 ani, la un Festival de poezie, stând cuminte, decentă, cu o aristocrație discretă pe față, undeva în primele rânduri ale publicului, la Casa de Cultură a mizilenilor, lângă Florentin Popescu. Pur și simplu eram jenat că stau pe scena festivalului, cu Adrian Năstase și Adrian Păunescu, dar și cu primarul orașului, poet și scriitor rafinat, pe numele său de buzoian Emil Proșcan, uitându-mă în sală la scriitori mai importanți decât mine. Citesc poezia Victoriei Milescu de multă, foarte multă vreme. Mă bucură puterea ei de gladiatoare a metaforelor. E vorba despre o luptătoare cu care poți cuceri un imperiu al literelor. Blândă, insistentă, limpede la rațiune, cu azimutul reglat perfect, Victoria Milescu este deja un reper vizibil în literatura actuală. Se vede. E ca Farul din Alexandria. Mă bucur că există și îi pup mâna cu care scrie, de aici, din mine însumi, din biserica unui suflet pus pe tava celor dragi. Victoria Milescu face parte consistentă din mica și firava mea elită literară contemporană. Îi mulțumesc!

Marin Ifrim

Scriu în toamna     ...de Victoria Milescu                  

Scriu în toamna bătrână şi rară

cu instrumente simple din cutia craniană

pe muchia ferestrei dinspre miază-zi

scriu despre zboruri neîntâmplate încă

dar trecând fericite şi tandre

prin mine, prin tine, privind

lacul pe care plutesc trunchiuri de copaci arşi de fulgere

de o bucurie devastatoare

încotro, bucurie, ca un fluture verde când totul e cenuşiu

porţi încă urmele sforilor de mătase peste vene

cu cine să te asemăn dacă eşti fără seamăn

frumuseţea ta doare

scriu pe un colţ de frunză

ce a fost odată atât de sus, de aproape de soare

încât a devenit aurie

scriu dăruindu-i alune cerşetoarei cu ciorapi spanioli

citind înfrigurată o tăietură din ziar

strecurată pe sub uşa ei de hârtie de vântul toamnei

el ştie unde locuim fiecare

vorbind prea mult despre  iubire

cu gesturi dezarticulate

ca ramurile unui copac gol, lipsit de apărare

sub ochii curioşi ca spiralele de burghiu

lăsând în urmă rumeguş de lacrimi

toamna e o muţenie zgomotoasă

mulţi îi  vânează chipul invizibil

printre penele păsărilor părăsindu-şi cuiburile

în care vor dormi nori pufoşi

visând vise omeneşti 

scriu printre castanele dezghiocate căzând ca gloanţele

unui pistolar de ocazie

în faţa lui mă postez şi el nimereşte

acuarela gravă a toamnei

pe dealurile înroşite de măceşii târzii cu lăstuni rătăciţi

toamna îmi retrocedează iubirile, poemele

pe care nu le-am scris niciodată

sinuciderile în doi ratate în ultima clipă

toamna eliberează ploaia din colivie

automobilele derapează

pe liniile de forţă ale destinului

în dreptul inimii ei nevăzute scrie: închis pentru renovare

ploaia se plimbă cu biciul în mână

scriu pe pielea roză purtând mantaua de heruvim

când dragostea e uneori atâta de ură

încât iubirea e vinul pelin rămas pentru cei devotaţi

lustruindu-şi pantofii de lac

într-un ciob de oglindă

răsfirându-şi pletele cu reflexe galben-portocalii

ce dulce tihnă de a nu vorbi şi-a ne face înţeleşi

în toamna ca un gong de aramă

unii nu vor mai apuca răsăritul

alţii îşi vor smulge perfuziile

tu vei dezlipi eticheta de pe lăzile inscripţionate  danger

toamna-mi promite că va reveni

citind telegrama iernii: sosesc

curg streşinile oraşului

oraşul plânge pierzându-şi dinţii

scriu despre oamenii toamnei colindând pieţele, magazinele

aiuriţi, buimăciţi, nevrotici 

cărând în sacoşe uzate lucruri valorând mai nimic

cad picături de apă pe frunte, mirul toamnei

doar compasiune le oferă tuturor din belşug

toamna, toţi oamenii îmi par cunoscuţi

cu chipuri de mere, pere, prune, struguri albi şi negri

copţi ori stafidiţi

numai buni pentru mustul zilei de mâine

pentru tescovina cu care-l vei cinsti pe gropar

bătând cuie în miresmele, culorile, cununile de nemuritoare

scriu despre toamna ireversibilă

licoarea ei brumată e sângele meu stors din trupul

uscat, vechi, numai bun pentru foc

scânteile din el se fac stele în Calea Lactee...

Impactul

Impactul nu va fi dur

va fi ca o îmbrăţişare

mai puternică, mai energică, bărbătească

să nu strivească braţele calde, aripile de mătase, razele

de lumină venite-n întâmpinare

ca între cei ce nu s-au mai văzut de milenii

impactul va fi sonor ca începutul unei simfonii patetice

ca hohotul unui trol pe câmpiile mezozoice

vom ţipa, vom striga până la epuizarea

tuturor vocalelor şi consoanelor cunoscute şi necunoscute

ca la o demult plănuită întâlnire astrală

cu aurul şi argintul anilor şiroind pe obraji

impactul va fi ca un sărut pătimaş

al marilor, eternilor îndrăgostiţi regăsindu-se

teferi trecând prin sabie, pumnal, salve de tun

trecând prin păci şi războaie

încheiate cu victoria tuturor asupra tuturor

impactul nu va fi dureros, superstiţios, oţios

impactul va-mprăştia pe trotuarele verticale

fructe coapte şi rare, poleite cu aur

sclipind sub soarele de rubin

impactul va fi precum toamna fiecărui participant

la traficul vieţii în amurgul însângerat

scurgându-se voluptuos, fără voie şi fără regrete

impactul va fi punctual, cu un trabuc la vedere

la piatra kilometrică zero a infinitului

îmbrăcat  în haine de gală, sub ecleraj

aşteptând să deschizi balul, regină a balului

să strigi: Motor! filmului în care jucăm rolul vieţilor noastre

pe autostrada ce duce spre rai

pe margini, îngeri cu aripioare de fluturi şi lampioane colorate

dau onorul, cântă în limba universului

suntem personajele principale ce mor la final cu adevărat

în toamna regizată până la ultimul strop de ploaie a sorţii

cei ce asistă flancaţi aplaudă, râd, glumesc

ne fac semne de încurajare

suntem actorii lor preferaţi fiindcă cineva trebuie să moară zilnic

în zori măturătorii vor aduna resturi de celuloid, cioburi de stele

mirându-se că unele mai lăcrimează încă

poate dintr-un vechi obicei pământesc

cineva trebuie să moară zilnic pentru hrana poemului...