Pământul e doar un cimitir ceresc

                        La un an de la moartea poetului Dan Manolescu

Nu știu cum se văd enoriașii priviți direct în creștet, din cupola bisericii.

Nu sunt pictat, nu sunt sfânt. Nu sunt nici acolo și nici aici. Încă pot

Rătăci. Un amestec de becuri și lumânări dau o lumină orinzontală.

Jos se fac mătănii, semnul crucii, plecăciuni și închinăciuni. Simt o

Frustrare sub fiecare frunte. Fiecare vrea câte ceva din infinitul promis.

E zi de slujbă. Zeci de colive aliniate în mod cazon. Suflete în colive

Suflete la cerșit, suflete în speranțe, în veșnicie și în ziua de ieri. Cupola

Bisericii e transparentă, cumva, nu știu cum, dar văd prin ea cerul.

Mă uit deasupra și simt că, de acolo, de sus, am venit cu toții, cândva, inclusiv

Aici, în biserică. Pământul e doar un cimitir ceresc. În biserică miroase

A viață târzie, a urină pământească. Dar și a tămâie și a duh profund.

Ca să mori, trebuie să te naști. Moartea anticipată e împotriva legilor, a

Științelor elementare din ”Poiana lui Iocan”. Plec de aici cu gândul că

Aș putea să mut biserica în casa mea. E doar o iluzie. E vorba de o

Sărăcie mai străvezie decât cea a jucătorului la loto. Nu poți lua acasă

”Casa Domnului”. Din biserică nu poți lua decât lecții și pilde.  Sau

Sărăcie cu duhul. Îmi fac semnul crucii. Sunt aici ca să respect viața și

Moartea. Sunt la mijloc, între sute de lumânări, precum un actor mort

La repetiții. Am văzut ultimul drum, cum se spune. L-am văzut de mai

Multe ori. Nu toate drumurile sunt la fel. Nici cimitirele. Nici pomenile

Întru cinstirea celor plecați. Și nici preoții. Credința e o matematică a

Sufletului. Azi, în Biserica Banu din Buzău, am văzut chipuri cum nu

Pot fi văzute nici în mari albume de pictori celebri. În timpul slujbei

Îl rugam pe Cel de Sus să-mi dea o pânză și niște culori, să pictez chipul

Mamei, al tatălui, al copiilor mei, chipul Irinei din stânga colivei.

Pictez abia acum, la o oră târzie, cu mirosul de ceară în vârful degetelor

A trecut un an de când a murit poetul Dan Manolescu. Nu cred că

Timpul e ceea ce ni se tot spune. Nu bătăile pe minut ale inimii ne sunt

Nouă timp. Moartea e doar un exercițiu al timpului, obișnuința cu ea așa

Cum e, nedefinitivă. Altfel, azi nu l-aș fi văzut pe prietenul meu

Dan Manolescu, ba-n Biserica Banu, ba-n cimitir, ba chiar și la propria sa pomană

Într-un local unde obișnuiam să consumăm din călimări umplute cu coniac.

Din cimitir, lipit de o sacoșă, un melc s-a strecurat în mașina noastră.

Nu zic că ar fi fost Dan Manolescu, melcul e melc. Înțeleg că vroia doar să

Părăsească cimitirul, acest loc ideal pentru specia sa, chiar dacă, și în

Cimitir, se poate trăi. Și odihni. Și nemuri. Un amestec de becuri și lumânări...

                                                             Marin Ifrim, 28.10.2017

Cu poetul Dumitru Ion Dincă