Nu
o cunosc pe Victoria Milescu decât din ceea ce scrie. Am văzut-o în carne și
oase la Mizil, în urmă cu vreo 10 ani, la un Festival de poezie, stând cuminte,
decentă, cu o aristocrație discretă pe față, undeva în primele rânduri ale
publicului, la Casa de Cultură a mizilenilor, lângă Florentin Popescu. Pur și
simplu eram jenat că stau pe scena festivalului, cu Adrian Năstase și Adrian
Păunescu, dar și cu primarul orașului, poet și scriitor rafinat, pe numele său
de buzoian Emil Proșcan, uitându-mă în sală la scriitori mai importanți decât
mine. Citesc poezia Victoriei Milescu de multă, foarte multă vreme. Mă bucură
puterea ei de gladiatoare a metaforelor. E vorba despre o luptătoare cu care
poți cuceri un imperiu al literelor. Blândă, insistentă, limpede la rațiune, cu
azimutul reglat perfect, Victoria Milescu este deja un reper vizibil în
literatura actuală. Se vede. E ca Farul din Alexandria. Mă bucur că există și
îi pup mâna cu care scrie, de aici, din mine însumi, din biserica unui suflet
pus pe tava celor dragi. Victoria Milescu face parte consistentă din mica și
firava mea elită literară contemporană. Îi mulțumesc!
Marin Ifrim
Scriu în toamna ...de Victoria Milescu
Scriu
în toamna bătrână şi rară
cu
instrumente simple din cutia craniană
pe
muchia ferestrei dinspre miază-zi
scriu
despre zboruri neîntâmplate încă
dar
trecând fericite şi tandre
prin
mine, prin tine, privind
lacul
pe care plutesc trunchiuri de copaci arşi de fulgere
de
o bucurie devastatoare
încotro,
bucurie, ca un fluture verde când totul e cenuşiu
porţi
încă urmele sforilor de mătase peste vene
cu
cine să te asemăn dacă eşti fără seamăn
frumuseţea
ta doare
scriu
pe un colţ de frunză
ce
a fost odată atât de sus, de aproape de soare
încât
a devenit aurie
scriu
dăruindu-i alune cerşetoarei cu ciorapi spanioli
citind
înfrigurată o tăietură din ziar
strecurată
pe sub uşa ei de hârtie de vântul toamnei
el
ştie unde locuim fiecare
vorbind
prea mult despre iubire
cu
gesturi dezarticulate
ca
ramurile unui copac gol, lipsit de apărare
sub
ochii curioşi ca spiralele de burghiu
lăsând
în urmă rumeguş de lacrimi
toamna
e o muţenie zgomotoasă
mulţi
îi vânează chipul invizibil
printre
penele păsărilor părăsindu-şi cuiburile
în
care vor dormi nori pufoşi
visând
vise omeneşti
scriu
printre castanele dezghiocate căzând ca gloanţele
unui
pistolar de ocazie
în
faţa lui mă postez şi el nimereşte
acuarela
gravă a toamnei
pe
dealurile înroşite de măceşii târzii cu lăstuni rătăciţi
toamna
îmi retrocedează iubirile, poemele
pe
care nu le-am scris niciodată
sinuciderile
în doi ratate în ultima clipă
toamna
eliberează ploaia din colivie
automobilele
derapează
pe
liniile de forţă ale destinului
în
dreptul inimii ei nevăzute scrie: închis pentru renovare
ploaia
se plimbă cu biciul în mână
scriu
pe pielea roză purtând mantaua de heruvim
când
dragostea e uneori atâta de ură
încât
iubirea e vinul pelin rămas pentru cei devotaţi
lustruindu-şi
pantofii de lac
într-un
ciob de oglindă
răsfirându-şi
pletele cu reflexe galben-portocalii
ce
dulce tihnă de a nu vorbi şi-a ne face înţeleşi
în
toamna ca un gong de aramă
unii
nu vor mai apuca răsăritul
alţii
îşi vor smulge perfuziile
tu
vei dezlipi eticheta de pe lăzile inscripţionate danger
toamna-mi
promite că va reveni
citind
telegrama iernii: sosesc
curg
streşinile oraşului
oraşul
plânge pierzându-şi dinţii
scriu
despre oamenii toamnei colindând pieţele, magazinele
aiuriţi,
buimăciţi, nevrotici
cărând
în sacoşe uzate lucruri valorând mai nimic
cad
picături de apă pe frunte, mirul toamnei
doar
compasiune le oferă tuturor din belşug
toamna,
toţi oamenii îmi par cunoscuţi
cu
chipuri de mere, pere, prune, struguri albi şi negri
copţi
ori stafidiţi
numai
buni pentru mustul zilei de mâine
pentru
tescovina cu care-l vei cinsti pe gropar
bătând
cuie în miresmele, culorile, cununile de nemuritoare
scriu
despre toamna ireversibilă
licoarea
ei brumată e sângele meu stors din trupul
uscat,
vechi, numai bun pentru foc
scânteile
din el se fac stele în Calea Lactee...
Impactul
Impactul
nu va fi dur
va
fi ca o îmbrăţişare
mai
puternică, mai energică, bărbătească
să
nu strivească braţele calde, aripile de mătase, razele
de
lumină venite-n întâmpinare
ca
între cei ce nu s-au mai văzut de milenii
impactul
va fi sonor ca începutul unei simfonii patetice
ca
hohotul unui trol pe câmpiile mezozoice
vom
ţipa, vom striga până la epuizarea
tuturor
vocalelor şi consoanelor cunoscute şi necunoscute
ca
la o demult plănuită întâlnire astrală
cu
aurul şi argintul anilor şiroind pe obraji
impactul
va fi ca un sărut pătimaş
al
marilor, eternilor îndrăgostiţi regăsindu-se
teferi
trecând prin sabie, pumnal, salve de tun
trecând
prin păci şi războaie
încheiate
cu victoria tuturor asupra tuturor
impactul
nu va fi dureros, superstiţios, oţios
impactul
va-mprăştia pe trotuarele verticale
fructe
coapte şi rare, poleite cu aur
sclipind
sub soarele de rubin
impactul
va fi precum toamna fiecărui participant
la
traficul vieţii în amurgul însângerat
scurgându-se
voluptuos, fără voie şi fără regrete
impactul
va fi punctual, cu un trabuc la vedere
la
piatra kilometrică zero a infinitului
îmbrăcat în haine de gală, sub ecleraj
aşteptând
să deschizi balul, regină a balului
să
strigi: Motor! filmului în care jucăm rolul vieţilor noastre
pe
autostrada ce duce spre rai
pe
margini, îngeri cu aripioare de fluturi şi lampioane colorate
dau
onorul, cântă în limba universului
suntem
personajele principale ce mor la final cu adevărat
în
toamna regizată până la ultimul strop de ploaie a sorţii
cei
ce asistă flancaţi aplaudă, râd, glumesc
ne
fac semne de încurajare
suntem
actorii lor preferaţi fiindcă cineva trebuie să moară zilnic
în
zori măturătorii vor aduna resturi de celuloid, cioburi de stele
mirându-se
că unele mai lăcrimează încă
poate
dintr-un vechi obicei pământesc
cineva
trebuie să moară zilnic pentru hrana poemului...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu