Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Victoria Milescu, în elita mea literară autentică




Nu o cunosc pe Victoria Milescu decât din ceea ce scrie. Am văzut-o în carne și oase la Mizil, în urmă cu vreo 10 ani, la un Festival de poezie, stând cuminte, decentă, cu o aristocrație discretă pe față, undeva în primele rânduri ale publicului, la Casa de Cultură a mizilenilor, lângă Florentin Popescu. Pur și simplu eram jenat că stau pe scena festivalului, cu Adrian Năstase și Adrian Păunescu, dar și cu primarul orașului, poet și scriitor rafinat, pe numele său de buzoian Emil Proșcan, uitându-mă în sală la scriitori mai importanți decât mine. Citesc poezia Victoriei Milescu de multă, foarte multă vreme. Mă bucură puterea ei de gladiatoare a metaforelor. E vorba despre o luptătoare cu care poți cuceri un imperiu al literelor. Blândă, insistentă, limpede la rațiune, cu azimutul reglat perfect, Victoria Milescu este deja un reper vizibil în literatura actuală. Se vede. E ca Farul din Alexandria. Mă bucur că există și îi pup mâna cu care scrie, de aici, din mine însumi, din biserica unui suflet pus pe tava celor dragi. Victoria Milescu face parte consistentă din mica și firava mea elită literară contemporană. Îi mulțumesc!

Marin Ifrim





Scriu în toamna     ...de Victoria Milescu                  

Scriu în toamna bătrână şi rară
cu instrumente simple din cutia craniană
pe muchia ferestrei dinspre miază-zi
scriu despre zboruri neîntâmplate încă
dar trecând fericite şi tandre
prin mine, prin tine, privind
lacul pe care plutesc trunchiuri de copaci arşi de fulgere
de o bucurie devastatoare
încotro, bucurie, ca un fluture verde când totul e cenuşiu
porţi încă urmele sforilor de mătase peste vene
cu cine să te asemăn dacă eşti fără seamăn
frumuseţea ta doare
scriu pe un colţ de frunză
ce a fost odată atât de sus, de aproape de soare
încât a devenit aurie
scriu dăruindu-i alune cerşetoarei cu ciorapi spanioli
citind înfrigurată o tăietură din ziar
strecurată pe sub uşa ei de hârtie de vântul toamnei
el ştie unde locuim fiecare
vorbind prea mult despre  iubire
cu gesturi dezarticulate
ca ramurile unui copac gol, lipsit de apărare
sub ochii curioşi ca spiralele de burghiu
lăsând în urmă rumeguş de lacrimi
toamna e o muţenie zgomotoasă
mulţi îi  vânează chipul invizibil
printre penele păsărilor părăsindu-şi cuiburile
în care vor dormi nori pufoşi
visând vise omeneşti 
scriu printre castanele dezghiocate căzând ca gloanţele
unui pistolar de ocazie
în faţa lui mă postez şi el nimereşte
acuarela gravă a toamnei
pe dealurile înroşite de măceşii târzii cu lăstuni rătăciţi
toamna îmi retrocedează iubirile, poemele
pe care nu le-am scris niciodată
sinuciderile în doi ratate în ultima clipă
toamna eliberează ploaia din colivie
automobilele derapează
pe liniile de forţă ale destinului
în dreptul inimii ei nevăzute scrie: închis pentru renovare
ploaia se plimbă cu biciul în mână
scriu pe pielea roză purtând mantaua de heruvim
când dragostea e uneori atâta de ură
încât iubirea e vinul pelin rămas pentru cei devotaţi
lustruindu-şi pantofii de lac
într-un ciob de oglindă
răsfirându-şi pletele cu reflexe galben-portocalii
ce dulce tihnă de a nu vorbi şi-a ne face înţeleşi
în toamna ca un gong de aramă
unii nu vor mai apuca răsăritul
alţii îşi vor smulge perfuziile
tu vei dezlipi eticheta de pe lăzile inscripţionate  danger
toamna-mi promite că va reveni
citind telegrama iernii: sosesc
curg streşinile oraşului
oraşul plânge pierzându-şi dinţii
scriu despre oamenii toamnei colindând pieţele, magazinele
aiuriţi, buimăciţi, nevrotici 
cărând în sacoşe uzate lucruri valorând mai nimic
cad picături de apă pe frunte, mirul toamnei
doar compasiune le oferă tuturor din belşug
toamna, toţi oamenii îmi par cunoscuţi
cu chipuri de mere, pere, prune, struguri albi şi negri
copţi ori stafidiţi
numai buni pentru mustul zilei de mâine
pentru tescovina cu care-l vei cinsti pe gropar
bătând cuie în miresmele, culorile, cununile de nemuritoare
scriu despre toamna ireversibilă
licoarea ei brumată e sângele meu stors din trupul
uscat, vechi, numai bun pentru foc
scânteile din el se fac stele în Calea Lactee...



Impactul

Impactul nu va fi dur
va fi ca o îmbrăţişare
mai puternică, mai energică, bărbătească
să nu strivească braţele calde, aripile de mătase, razele
de lumină venite-n întâmpinare
ca între cei ce nu s-au mai văzut de milenii
impactul va fi sonor ca începutul unei simfonii patetice
ca hohotul unui trol pe câmpiile mezozoice
vom ţipa, vom striga până la epuizarea
tuturor vocalelor şi consoanelor cunoscute şi necunoscute
ca la o demult plănuită întâlnire astrală
cu aurul şi argintul anilor şiroind pe obraji
impactul va fi ca un sărut pătimaş
al marilor, eternilor îndrăgostiţi regăsindu-se
teferi trecând prin sabie, pumnal, salve de tun
trecând prin păci şi războaie
încheiate cu victoria tuturor asupra tuturor
impactul nu va fi dureros, superstiţios, oţios
impactul va-mprăştia pe trotuarele verticale
fructe coapte şi rare, poleite cu aur
sclipind sub soarele de rubin
impactul va fi precum toamna fiecărui participant
la traficul vieţii în amurgul însângerat
scurgându-se voluptuos, fără voie şi fără regrete
impactul va fi punctual, cu un trabuc la vedere
la piatra kilometrică zero a infinitului
îmbrăcat  în haine de gală, sub ecleraj
aşteptând să deschizi balul, regină a balului
să strigi: Motor! filmului în care jucăm rolul vieţilor noastre
pe autostrada ce duce spre rai
pe margini, îngeri cu aripioare de fluturi şi lampioane colorate
dau onorul, cântă în limba universului
suntem personajele principale ce mor la final cu adevărat
în toamna regizată până la ultimul strop de ploaie a sorţii
cei ce asistă flancaţi aplaudă, râd, glumesc
ne fac semne de încurajare
suntem actorii lor preferaţi fiindcă cineva trebuie să moară zilnic
în zori măturătorii vor aduna resturi de celuloid, cioburi de stele
mirându-se că unele mai lăcrimează încă
poate dintr-un vechi obicei pământesc
cineva trebuie să moară zilnic pentru hrana poemului...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Suntem într-o fundătură istorică foarte periculoasă

     Mă uit la acest război ” civilo-cazon ” dintre români și români. Las de-o parte chestiile cu ” amestecul în treburile interne ale ...